Salutare din nou. A trecut ceva timp de când nu am mai postat pe aici ceva, dar ştiţi voi, iulie-august, perioada vacantelor, bla bla. C. nu a revenit incă din vacanţă, aşa ca blogul e numai pe mâna mea, hihi.
Aş vrea să continuu pe direcţia: admirăm ce e în afară, spre Vest mai exact, în detrimentul curţii noastre proprii, dar o să spuneţi că deja nu îmi mai place nimic aici şi mai bine să plec pe acolo, dacă nimic nu îmi convine. În ultimele 3 săptămâni am avut ocazia de a cunoaşte mulţi tineri din întreaga Europă şi ştiţi voi, socializare, schimb de impresii si apoi binecunoscutele schimburi culturale, de la “Cum se spune in ceha multumesc?” la “Care este capitala României?”… Şi aici venea buba, întrebat fiind cum este in Bucureşti, ce pot vizita in Bucureşti, m-am simţit ca un ignorant care nu este în stare să işi descrie oraşul în care locuieşte, darămite să îl şi promoveze. Şi asta nu pentru că aş fi atât de lipsit de orice cunoaştere a oraşului în care locuiesc, ci deoarece Bucureştiul chiar nu are ce oferi unui occidental obişnuit cu Barcelona, Londra, Paris sau Amsterdam. Am recurs rapid la a descrie Bucureştiul ca oraşul considerat la inceputul secolului 20 ca fiind “micul Paris” datorita mondenitaţii si cosmopolismului său de atunci, astăzi fiind însă doar un oraş al contrastelor, un mix între arhitectura veche, frumoasă şi blocuri comuniste, un amestec ciudat între urât şi frumos, dar vechi şi neîngrijit, lăsat în paragina. Am avut totuşi uimirea să cunosc şi oameni care ştiu şi ei câte ceva despre oraşul lui Bucur, şi mai ales despre altceva în afară de Dracula, Hagi şi Nadia Comăneci – da, aţi ghicit, despre comunism, Ceauşescu, latinitatea poporului român, rromii prost văzuţi in Italia şi Spania şi aşa mai departe.
La capitolul “saraci, dar cu skilluri în plus faţa de mulţi alţii de prin vest”, participând la nişte focus-group-uri şi discuţii pe diverse teme, am fost surprins să constat că mai nimeni nu işi cunoştea decât propria limba. Astfel, noi românii eram elemente indispensabile acolo, intrucât facilitam in totalitate înţelegerea discuţiilor membrilor grupului: nemţii nu treceau dincolo de limba germană, francezii nici nu erau deloc jenaţi că habar nu au de limba vecinilor lor englezi, limbă folosită de altfel ca limbă generală la acest eveniment, spaniolii si italienii niciun cuvânt în engleză nu rupeau, englezii normal că nu vorbeau decât engleză, iar eu mă simteam ca un “guru al limbilor străine” , la fel şi ceilalţi români, şi ne însuşisem cu mândrie rolul de translatori în germană, franceză, italiană şi spaniolă. Apropo, niciodată nu am putut inţelege cum de noi inţelegem ce vorbesc italienii şi spaniolii, din n motive, iar ei nu ne pot intelege pe noi absolut deloc. Weird.
In afară de experienţele legate de diferenţele culturale, călătorind prin diverse ţări am putut constata din nou cât de departe suntem noi de Europa, începând cu lipsa autostrăzilor în România, continuând cu măiestria occidentalilor de a exploata fiecare colţişor al ţării lor, promovându-l si astfel atrăgând turişti, şi încheiând cu aerul boem, relaxat şi prietenos cu care îţi răspunde cineva acolo când îl intrebi ceva pe stradă sau oriunde spre deosebire de modul stresant şi grăbit cu care eşti expediat deseori aici.
Cam atât pentru moment, nu de altceva, dar nu vreau să devin plictisitor şi oarecum redundant, mă gandesc că multe din lucrurile acestea le-aţi simţit şi voi când aţi plecat pe undeva prin afară.
A.
