Olfactiv

Mi s-a facut dor de mirosul de ruj.

C.

rong rong rong

Deci atat de mult m-a emotionat baiatul ala cu ochi albastri de la restaurantul japonez maiko incat l-am refuzat ca un salbatic cand s-a oferit sa ma ajute sa-mi pun sacoul… am fi stat mult prea aproape… de fapt ar fi stat prea aproape de spatele meu )

stii cum e, nu din prima seara )

C.

:)

“Câte călătorii are un abonament de metrou?”

Love without words…

Partea 1.

Partea a 2-a …

A.

I’m sick and tired

Cand se lansase, mi se parea ca are o voce mult prea puternica pentru gustul meu. Apoi a urmat perioada in care s-a luptat cu cancerul si a castigat. Insa e din nou pe val, desi in State nu se bucura de foarte mult succes. Cand prietenii mei m-au invitat sa merg cu ei la concertul pe care l-a sustinut in capitala, am cerut o ora de gandire. Nu vedeam nici un motiv sa merg. Iar locatia – Sala Polivalenta – ma dezgusta. Daca nu as fi zis Da, as fi ratat intalnirea cu o mare voce, un show incredibil si o persoana empatica si comunicativa. Si sexy. Anastacia. Azi am ascultat toata ziua Sick and Tired si ghiciti ce urmeaza sa fac la noapte…

C.

un hostess la genul masculin

Hostess: – Bună seara! Bine aţi venit! Ce faceti? (ca un prezentator tv lame)

Noi: – ?!?

Hostess: – Aniversati ceva in seara asta?

Ea: – Nu

Hostess: – M-am gandit ca aniversati ceva. Aratati asa… nu stiu… (saliveaza, iar ochii ii joaca in cap ca o minge de ping-pong, cand la mine, cand la ea)

V-am adus un meniu in engleza. (Catre mine) Esti american, nu?

Eu: ?! Nu…

Nota Bene: De evitat next time sau de cautat cand sunt jos de tot cu selfesteemul. Un personal agasant de prietenos.

C.

Excursie, occident şi limbile străine :)

Salutare din nou. A trecut ceva timp de când nu am mai postat pe aici ceva, dar ştiţi voi, iulie-august, perioada vacantelor, bla bla. C. nu a revenit incă din vacanţă, aşa ca blogul e numai pe mâna mea, hihi.

Aş vrea să continuu pe direcţia: admirăm ce e în afară, spre Vest mai exact, în detrimentul curţii noastre proprii, dar o să spuneţi că deja nu îmi mai place nimic aici şi mai bine să plec pe acolo, dacă nimic nu îmi convine. În ultimele 3 săptămâni am avut ocazia de a cunoaşte mulţi tineri din întreaga Europă şi ştiţi voi, socializare, schimb de impresii si apoi binecunoscutele schimburi culturale, de la “Cum se spune in ceha multumesc?” la “Care este capitala României?”… Şi aici venea buba, întrebat fiind cum este in Bucureşti, ce pot vizita in Bucureşti, m-am simţit ca un ignorant care nu este în stare să işi descrie oraşul în care locuieşte, darămite să îl şi promoveze. Şi asta nu pentru că aş fi atât de lipsit de orice cunoaştere a oraşului în care locuiesc, ci deoarece Bucureştiul chiar nu are ce oferi unui occidental obişnuit cu Barcelona, Londra, Paris sau Amsterdam. Am recurs rapid la a descrie Bucureştiul ca oraşul considerat la inceputul secolului 20 ca fiind “micul Paris” datorita mondenitaţii si cosmopolismului său de atunci, astăzi fiind însă doar un oraş al contrastelor, un mix între arhitectura veche, frumoasă şi blocuri comuniste, un amestec ciudat între urât şi frumos, dar vechi şi neîngrijit, lăsat în paragina. Am avut totuşi uimirea să cunosc şi oameni care ştiu şi ei câte ceva despre oraşul lui Bucur, şi mai ales despre altceva în afară de Dracula, Hagi şi Nadia Comăneci – da, aţi ghicit, despre comunism, Ceauşescu, latinitatea poporului român, rromii prost văzuţi in Italia şi Spania şi aşa mai departe.

La capitolul “saraci, dar cu skilluri în plus faţa de mulţi alţii de prin vest”, participând la nişte focus-group-uri şi discuţii pe diverse teme, am fost surprins să constat că mai nimeni nu işi cunoştea decât propria limba. Astfel, noi românii eram elemente indispensabile acolo, intrucât facilitam in totalitate înţelegerea discuţiilor membrilor grupului: nemţii nu treceau dincolo de limba germană, francezii nici nu erau deloc jenaţi că habar nu au de  limba vecinilor lor englezi, limbă folosită de altfel ca limbă generală la acest eveniment, spaniolii si italienii niciun cuvânt în engleză nu rupeau, englezii normal că nu vorbeau decât engleză, iar eu mă simteam ca un “guru al limbilor străine” , la fel şi ceilalţi români, şi ne însuşisem cu mândrie rolul de translatori în germană, franceză, italiană şi spaniolă. Apropo, niciodată nu am putut inţelege cum de noi inţelegem ce vorbesc italienii şi spaniolii, din n motive, iar ei nu ne pot intelege pe noi absolut deloc. Weird.

In afară de experienţele legate de diferenţele culturale, călătorind prin diverse ţări am putut constata din nou cât de departe suntem noi de Europa, începând cu lipsa autostrăzilor în România, continuând cu măiestria occidentalilor de a exploata fiecare colţişor al ţării lor, promovându-l si astfel atrăgând turişti, şi încheiând cu aerul boem, relaxat şi prietenos cu care îţi răspunde cineva acolo când îl intrebi ceva pe stradă sau oriunde spre deosebire de modul stresant şi grăbit cu care eşti expediat deseori aici.

Cam atât pentru moment, nu de altceva, dar nu vreau să devin plictisitor şi oarecum redundant, mă gandesc că multe din  lucrurile acestea le-aţi simţit şi voi când aţi plecat pe undeva prin afară.

A.

Barcelona – la ciudad que nunca duerme

 

Intr’adevar, de curand am avut sansa de a ma alatura si eu miilor de turisti care viziteaza acest oras. Despre Barcelona auzisem multe, mai ales de la prieteni care au trecut pe acolo si l-au laudat atat de mult, incat m-au facut sa imi doresc sa il vad. Este un orash mult prea aparte pentru a fi incadrat in “destinatie foarte cautata de vacanta”.

Pentru mine vacanta perfecta nu presupune sa zac pe plaja sau sa ma relaxez intr-o cabana la munte, no way; pentru mine vacanta inseamna sa vad cat mai multe, sa simt cat mai mult din ce inseamna aerul locului, oamenii, viata, de zi si de noapte.

Orice ati auzi despre Barcelona, oricate poze ati vedea sau orice ati citi, nimic nu se compara cu feelingul pe care ti-l da acest oras odata ce ai ajuns in el. Este un amestec de libertate, accentuat si de portul superb si de marea si plajele frumoase. Un mix de sentimente te inunda daca hoinaresti pe strazile Barcelonei, de la uimire cand vezi acele cladiri ciudate de pe La Pedrera la wow cand urci la Parcul Güell; pe La Rambla la fiecare pas gasesti ceva nou, strada aceea de 1 km si ceva inseamna viata intensa, sangria, personaje din filme, diversitate in ceea ce priveste oamenii, paella si mucho catalan. Poate cel mai tare m-a impresionat Plaça d’Espanya, fantana aceea cantatoare, portile acelea si marea de oameni fascinati, plaja de camere si telefoane, de blitzuri si ochi larg deschisi, toate acestea si intreg locul mi-au dat fiori.

Barcelona este un oras in care vrei sa stai, nu te saturi hoinarind prin el. Este mai mult decat superb, l-am urcat in topul oraselor, mai sus chiar si ca luminosul si romanticul Paris. Motto-ul prin care spaniolii au ales sa isi promoveze orasul- “Orasul care nu doarme niciodata” este cat se poate de potrivit, nu poti sa te duci acasa sa te culci si sa lasi deoparte freamatul de pe strada, e o agitatie molipsitoare care te face sa traiesti cat mai mult in fiecare secunda.

Daca inainte imi placea limba spaniola, acum pot spune ca o ador, suna atat de natural, liber si usor de vorbit, se potriveste perfect cu atmosfera din Barcelona.

Poate m-a fascinat atat de mult si pentru ca imi plac mult orasele port si marea, dar cert este ca Barcelona m-a facut sa traiesc intre emotie si dorinta, intre nerabdare si entuziasm.

Nu ai ce sa reprosezi acestui oras; cald si primitor, nebun si ametitor, tentant si bezmetic, un loc unde vrei sa revii mereu, Barcelona este un oras minunat.

A.

superficial

Cum scrie A. despre moarte, cum Michael cade secerat. Sunt trist azi. Idolii copilariei mele se sting. Primul care s-a dus a fost Captain Planet, acum, Michael. Aveam insigne cu el, multe-multe, postere, poze decupate din reviste (Ecran magazin, Super magazin…), calendare… M-a dezamagit prima oara cand s-a aflat despre pasiunile lui. De atunci, prietenia noastra nu a mai fost la fel. Din ipocrizie, lasitate. Sa nu fiu asociat cu pedofilul.

Sunt trist azi. 50 de ani…

AMR 30 de zile pana la excursia care sa ma bine-dispuna.

C.

Sorry, I never told you, all I wanted to say…

 

“Sorry, I never told you, all I wanted to say.
Now it’s too late to hold you.

Cause you’ve flown away, so far away.”

 

Totusi de ce murim? Ce rost are să murim? Cine a inventat moartea? O sa spuneti repede ca Dumnezeu, nu? Că ăsta e cursul natural al vieţii, nu? Dar de ce? De ce ??

Esti prins in vuietul vieţii şi nu poţi şti cand cineva drag părăseşte brusc valtoarea asta. Am absentat în ultimele doua luni de la blog pentru ca pur şi simplu nu aveam ce să spun, ce să comunic. Eram prins atat de mult într-o agitaţie a vieţii, într-o graba plicticoasă, încat nu îmi permiteam să trăiesc si pentru gandurile mele, pentru sufletul meu. Si in tot acest timp am pierdut pe cineva drag, pe cineva atat de drag…

Aţi perdut ceva şi nu ati avut ocazia sa îi spuneţi cat de mult îl iubiţi? Ştiţi cum e să fii atat de orientat către propria ta simţire mizeră şi să nu fii conştient că cei din jurul tău, cei dragi, pot dispărea şi tu nici măcar să fii pe frecvenţă? Ei bine, vă spun eu: e de căcat. E de tot căcatul.

Nu ştiam cum e să pierzi pe cineva. Nici nu bănuiam. Este ingrozitor. Şi ce e şi mai curios este că iţi dă parcă şi o palmă, iţi spune ceva de genul: Vezi ce uşor se moare? Vezi că oamenii mor pană la urmă? Durerea este mare, lacrimile din suflet se incăpăţanează să nu apară pe faţa uscată, vaiete si ţipetele care te înconjoară iţi dezvăluie slăbiciunea umană şi frica de moarte. Am observat că pe măsură ce te apropii de varsta a 3-a  te orientezi din ce in ce mai mult de Dumnezeu. O fi teama de moarte? O fi frica de singurătate?

Uneori intri într-un vartej din care ieşi cu greu, un vartej al rutinei, al plictiselii, al conformismului, practic te culci seara gandindu-te că nici măcar nu iţi aminteşti ce ai făcut acum 2 zile, te miri, dar continui să te trezeşti dimineaţa, să te grăbeşti, nu ajungi să trăieşti clipa pe care o trăieşti că te şi gandeşti la ce trebuie să faci… Nu trăieşti nici măcar prezentul tău, ci trăieşti in viitor. Şi te mai miri de ce nu îţi aminteşti ce ai facut acum 2 zile… erai prea concentrat în a-ţi proiecta viitorul, pe care oricum nu-l vei trăi, întrucat vei fi preocupat să te gandeşti la ce va urma.

Trist.

De ce nu trăim? de ce nu ne bucurăm de fiecare moment care ni se dă? de ce nu savurăm fiecare zi ca şi cum ar fi ultima noastră zi? suntem nişte fraieri, nişte iluzii deşarte, nişte trestii în vant…

A început să plouă. Tună şi fulgeră. Se spune că “dacă plouă în ziua cand înmormantezi un om, omului i-a părut rău că nu a mai avut zile.” Ce porcărie băbească… normal că i-a părut rău, cine vrea să moară?? Şi totuşi nimeni nu vrea să trăiască acum, cand poate…

A.